Labirint.

Ceasul ticăie. Ioana stă în faţa mea şi bate din picior. Ca şi cum ar aştepta ceva. Şi chiar aşteaptă... caracterizarea care întârzie să apară.

Ce pot să spun despre ea? Abia am făcut patru şedinţe şi nici măcar nu ştiu care e culoarea ei preferată.

Pleoapele îi clipesc cu fiecare mişcare pe care o fac. Urmăreşte secundarul pe cadranul de pe perete şi mai că nu-l arde din priviri. De parcă el ar fi duşmanul ei cel mai mare...

Impulsivă. Primul cuvânt.

Ţin minte cum mi-a vărsat paharul cu apă pe covor când nu i-am dat dreptate.

Isterică. Al doilea cuvânt.

Mereu se aprinde din nimicuri. Ca o oală sub presiune. Când se adună prea multe sentimente/responsabilităţi pe sufletul ei, cedează.

Pasionată. Următorul cuvânt.

Ţin minte cu câtă ardoare mi-a vorbit de prima ei dragoste. De primul ei sărut. Şi chiar şi de prima ei dezamăgire.

Asta nu duce nicăieri. Şi deşi mi-e greu s-o recunosc eu nu sunt terapeutul ei. Eu nu sunt "persoana" ei. Eu sunt un nimeni. Şi nu mă deranjează când o spun.

Îmi ridic ochii din caiet şi rup foaia. Ioana se uită cu ochii ei mici la mine şi îşi aranjează o şuviţă. Îmi zâmbeşte, dar o cunosc bine şi ştiu că e nervoasă.

-Te aştepţi să spun că totul e bine? Aş fi mai nebun decât tine dacă aş face-o şi tu ştii prea bine asta.

- Eşti un distrus, Radule. Dar eu te vreau aşa. Distrus şi nefericit. La fel ca mine...