joi, 7 iulie 2011

Diavolul de hartie.


Diavolul de hârtie
de Mircea Cartarescu



Victor şi Ingrid împărtăşeau un secret, sau cel puţin aşa credea Victor. Pentru el, întâm¬plarea care-1 lega atât de strâns şi de ciudat de Ingrid se petrecuse parcă în vis sau în altă viaţă. Uneori spera din tot sufletul ca fata pe care-o iubea să fi uitat de mult totul .-Alteori ar fi vrut ca ea să fie tot atât de răvăşită de amintire ca şi el, pentru ca între ei să existe o legătură, fie şi una chinuitoare şi de nemărturisit. Mereu, când o conducea pe Ingrid spre casă, seara târ¬ziu, după orele de şcoală, pe când pălăvrăgeau despre orice privind cerul incendiat de amurg, şi când îi întâlnea ochii, Victor încerca să afle din expresia lor cât de mult ştie, cât îşi amin¬teşte Ingrid şi mai ales cât îi pasă. Mergeau pe străzi cu vechi clădiri galbene, cu macadamul neregulat şi sonor. Oare şi fata îl spiona în ace¬laşi fel, oare şi ea se-ntreba dacă el mai ştie? Avea şi ea, în adâncul minţii ei, o cameră secretă, iden¬tică în fiecare detaliu cu a lui Victor? O vizita în fiecare noapte, înainte de-a adormi, ca şi el? Victor spera cu nebunie şi-n acelaşi timp se te¬mea cu disperare că-ntr-o astfel de noapte cele două camere, singurele identice din palatele minţilor lor, aveau să se contopească într-una singură, şi că ei se vor reîntâlni acolo şi se vor privi din nou ca atunci.
Locuiseră amândoi, atât de demult de par¬că fusese în vis sau într-o altă viaţă, într-o mică vilă din cel mai frumos cartier al oraşului. Un grup de copii îşi făcea mereu de lucru pe scări¬le interioare ale clădirii, în semiîntunericul de cavou al vilei. Atâta câtă era, lumina se reflecta în pereţii vopsiţi în ulei şi li se revărsa difuză pe feţe, ca şi pe feţele mai mici, de carton smăl¬ţuit, ale păpuşilor. Victor şi Ingrid erau de-o vârstă, aveau aproape cinci ani în ziua când, întrerupându-se dintr-un joc oarecare, ea îl lua¬se de mână şi-1 trăsese după ea pe scări în sus, pe scările uriaşe. Băiatul urcase foarte rar până la primul etaj, al cărui palier îi părea îndepăr¬tat şi înfricoşător. Acolo era pentru el unul din¬tre capetele ceţoase ale lumii. Dar Ingrid îl ţâra acum, chicotind şi gâfâind, şi mai sus, către eta¬jul al doilea, de netrăit şi de neimaginat, despre care copilul auzise doar legende îngrozitoare. Ingrid avea codiţe prinse cu funde din fâşii de satin albastru, destrămat, şi o rochiţă albă. In picioare avea sandale decupate, crăpate şi pră¬fuite, peste catarama cărora se lăsau şosetele cu model de purceluşi. „Haide", îi spusese, „of, ce greu te laşi!"
Ţinut al umbrelor şi al nebuniei! Luminatoa¬rele din acoperiş puneau dâre lungi de lumină peste palierul singuratic. Liniştea tiuia în urechi. Ingrid râdea îmbujorată. „Acum o să ne ju¬căm de-a doctorul, dar nu trebuie să spui nimă¬nui", îi zise băiatului, care privea imensele uşi ale celor care locuiau acolo şi contorul de gaze cu cadranul lui de neînţeles. Şi fetiţa-şi dăduse jos chiloţeii, se-ntinsese, cu rochia ridicată peste buric, pe-o băncuţă de lemn vopsit în verde şi el privise interiorul de purpură al trupului ei. îl silise şi pe el să se-ntindă pe bancă, cu spielho-sen-ii în vine, iar fetiţa-şi pusese palmele peste faţă şi aruncase doar o privire spre viermuşul lui catifelat. Apoi coborâseră către lumea lo-cuită şi timpul şi tăcerea şi îndepărtarea acope-riseră totul.
Acum învăţau la acelaşi liceu şi, uneori, mer¬geau împreună spre casă, pentru că locuiau din nou în acelaşi cartier, cu totul altul însă de¬cât cel în care copilăriseră. Aveau şaisprezece ani, ea era puţin mai înaltă decât el şi cu mult mai frumoasă. Niciodată nu dăduse vreun semn că ar recunoaşte în adolescentul subţire şi ne¬gricios pe fostul băieţel din vila cea scufunda¬tă. Se apropiaseră pentru că împrumutau cărţi de poezie de la biblioteca din cartier, ce purta numele unui scriitor uitat. în pauzele dintre ore, pe când colegii lui vorbeau despre muzi¬că şi fotbal, Victor stătea pe pragul gropii de sărituri în lungime cu o carte de poeme în mâini şi citea până se intra iarăşi la ore. Ingrid se aşezase într-o zi lângă el şi citiseră împreu¬nă. Apoi citiseră împreună în parc şi de câteva ori şi la ea acasă, o casă plină de porţelanuri şi de mătuşi. Faptul că fata cea mai frumoasă din liceu îi îngăduia unui coleg mai curând şters şi firav s-o conducă acasă era pentru toată lu¬mea (dar mai ales pentru Victor) o mare enigmă, într-o seară, pe când Ingrid îi povestea ultime¬le bârfe din clasa ei, Victor începu să-mpătu-rească, cu gândurile aiurea, o foaie de hârtie plină de mâzgăleli pe care-o găsise pe biroul ei. Fata se-ntrerupse ca să-i urmărească dege¬tele ce pliau hârtia pe diagonale, îndoiau col¬ţuri, netezeau suprafeţe, cu dexteritatea ritua¬lică a unui şaman sau a unei insecte. „Faci un avion?", întrebă, dar după alte câteva plieri era deja limpede că foarte complicata structură de hârtie, cu unghiuri simetrice şi multiple era cu totul altceva, ceva aproape viu, ca un făt mo¬delat din foiţe embrionare suprapuse. „Ce-i asta?" mai întrebă Ingrid privind pacheţelul pe care Victor îl ţinea acum de două colţuri ca niş¬te picioruşe. El zâmbi şi, umflându-şi obrajii, suflă puternic prin orificiul din capătul ascuţit al ciudatului ghemotoc, care se dilată deoda¬tă într-o faţă de drac mâzgălit de cerneală, cu coarne ascuţite şi gură batjocoritoare, din care atârna o limbă ca o lamă de brici. Ingrid se arun¬case pe spate, în patul pe care era aşezată, râ¬zând cu lacrimi, cu tot corpul tresăltând de o veselie nebună. De-atunci, în fiecare zi băiatul îi făcea câte-un drăcuşor de hârtie pe care, în pauze, pe drumul spre casă, în camera ei sau chiar la cinema, unde fuseseră de vreo două ori împreună, i-1 umfla brusc, în faţă, spre amuzamentul ei mereu la fel de mare. Erau drăcu-şori de toate mărimile, de la unii puchinoşi de abia-i vedeai până la diavoli cât un cap de co¬pil, cu coarne obraznice de mărimea unor cu¬ţite de bucătărie. Pe fiecare foaie de hârtie, având grijă ca scrisul să rămână în interior când fi-gura se umfla, Victor caligrafiase frumos „Te iubesc, Ingrid!"
Anul înainta către iarnă, o iarnă adâncă şi grea, în care zăpezile nu se mai terminau. La ora cinci se lăsa deja seara, o înserare nostalgică de un albastru intens şi delicat. într-o astfel de seară, pe când pe ferestre ningea năpraznic, Ingrid se-ntrerupse deodată din sporovăială. Tăcură amândoi multă vreme, apoi fata se-ntin-se pe pat, îşi ridică rochia şi-i spuse lui Victor: „Vino." Şi Victor, la fel de-nfricoşat ca atunci, văzu din nou lumina de purpură ce răzbătea printr-o fantă subţire din corpul fetei, de parcă tot interiorul trupului ei ar fi fost de purpură topită. „Ţii minte?" şoptise Ingrid. „Vreau să văd şi eu acum". Zeci de drăcuşori de hârtie, transparentizaţi de lumina scăzută a veiozei, priviră avid, de pe gheridonul pe care erau aşezaţi în ordinea mărimii, trupurile goale ce se-mbrăţişau peste cearşafuri.
Victor şi Ingrid erau acum prieteni „oficiali", în pauze se-ntâlneau pe culoar, lângă un calo¬rifer, şi se ţineau de mână, fără să le pese de ce-aveau să spună colegii. Spre casă, înfruntau vijelia împreună. Căutau piaţete ferite de vânt, unde ningea tăcut în lumina câte unui felinar.
Se sărutau disperat, sprijiniţi de câte-o faţadă de bloc vechi, pătrundeau în holuri întunecoa¬se şi, descheindu-şi hainele grele, simţeau ia¬răşi cu degetele, ce-naintau tot mai mult pe sub haine, pielea fierbinte după care tânjeau atât, umezeala şi dulceaţa şi intimitatea trupurilor adolescentine. Nu mai avură, întreaga iarnă, ocazia să facă dragoste: mătuşile (ca şi porţe¬lanurile) păreau să se multiplice în casa lui In-grid de la o săptămână la alta.
în vacanţa de iarnă, Ingrid plecă într-o tabă¬ră în munţi. Primi de la ea o singură scrisoare, trimisă în prima zi de tabără. Fata ieşise deja pe pârtia de schi şi descria zăpada spulberată în soare în timpul unei coborâri vijelioase. Avea un instructor colosal, un adevărat campion. Şi colege simpatice. în finalul scrisorii Ingrid îl săruta şi abia aştepta ca ei să se revadă. Victor avu o strângere de inimă citind scrisoarea. El nu schiase niciodată. Nu dansase niciodată. Nu avea bani niciodată. Nu-şi imagina nici un vi¬itor cu Ingrid. Dar nici fără ea. Rămas pe gân¬duri, împături mecanic scrisoarea, pe o diago¬nală, apoi pe alta, şi iarăşi un pliu, şi apoi altul, până când umflă dintr-o singură suflare un dră-cuşor scris pe toate părţile, ce rânjea la el bat¬jocoritor.
Trecură câteva zile, apoi o săptămână de când fata trebuia să se-ntoarcă din tabără. Victor nu primi nici un telefon. Sună el, în cele din urmă, şi-i răspunse o mătuşă. Fata era de mult în oraş, iar acum plecase la cinema. Băiatul nu mai suporta de-atunci serile. Cum începea să se-ntu-nece mergea la fereastră, lipea fruntea de geam şi privea amurgul galben de iarnă până îl sufo¬ca nefericirea. Ieşea atunci şi rătăcea prin car¬tiere necunoscute. Ajungea uneori atât de de¬parte, şi casele erau atât de stranii — ornamente de ipsos pe ziduri crăpate, gata de prăbuşire, geamuri acoperite cu ziare îngălbenite — încât băiatul se simţea în altă viaţă, sau într-un vis. într-o seară se regăsi în cartierul copilăriei sale. Recunoscu imediat vila străveche şi pătrunse în umbra ei de cavou. Ce glacial era aerul înăun-tru! Ce umbră deasă şi ce lumină tulbure se reflecta în pereţi! Victor urcă încet scara inte¬rioară, încolăcită în jurul marelui hol. Dezola¬rea şi spaima de-atunci îl învăluiră. Primul etaj îi păru din nou capătul lumii. Cu o sforţare de care nu s-ar fi simţit în stare urcă totuşi mai departe, iar acum stătea pe palierul celui de-al doilea etaj unde totul era neschimbat, neschim¬bat! Uşile celor ce locuiau acolo îi păreau tot aşa de uriaşe. Contorul de gaze era la locul lui, la fel şi băncuţa, pe care Victor se aşeză şi stă¬tu multă vreme nemişcat. „Ingrid", spuse în¬tr-un târziu, şi era ca şi cum ar fi fost singurul cuvânt care s-a auzit vreodată pe acel palier, în acea lume.
Şcoala reîncepu şi Victor o revăzu pe Ingrid. Era frumoasă şi fericită. După cursuri o aştep¬ta în fiecare seară un automobil. Un bărbat tânăr îi deschidea portiera şi ea urca şi se ghemuia pe banchetă. Şi maşina se dizolva în noapte.
Cu Victor se purta prietenos, familiar, ca şi când ar fi fost întotdeauna doar colegi, doar buni ca¬marazi. Se-ntâlneau uneori pe culoare, schim¬bau câteva vorbe... „Ţii minte?", ar fi vrut s-o întrebe Victor, dar era ca şi când fata uitase, din nou, tot ceea ce el n-ar fi uitat niciodată.
Anul glisa pe osiile sale către primăvară. Victor străbătuse în lung şi-n lat ţinuturile stra¬nii ale nefericirii. Scrisese poeme foarte lungi şi îngheţase pe străzi pustii. Nu-nţelegea cum ieşise viu din iarnă. într-o zi, căutând ceva prin adâncul şifonierului părinţilor săi, găsi un pa¬cheţel ciudat. Era o pungă de hârtie uzată în care părinţii îi păstraseră toţi dinţişorii de lap¬te, dulci la pipăit şi lucitori ca sideful. îşi amin¬tea cum i se clătinau şi cum şi-i scosese pe rând, legaţi cu câte o aţişoară de clanţa uşii. Tata trân-tea uşa, iar dintele rămânea atârnat de sforici¬că, mânjind-o cu un pic de sânge. Pipăi între degete, visător, osişoarele lustruite. Le atinse cu limba. Erau dulci şi călduţe. Fuseseră odată trup din trupul lui.
Deodată primi un telefon de la Ingrid, pri¬mul după luni de zile. „Vino la mine. Trebuie să vorbim", îi spusese, şi aproape nimic altce¬va, închisese fără să spună la revedere. Victor ieşise aproape-n aceeaşi clipă. Afară era o vre¬me umedă. în tăcuta casă a fetei, mă tuşile şi bibelourile vegheau prin colţuri. Pe gherido¬nul din camera ei nu mai era nici un drăcuşor de hârtie. Dar ea stătea pe pat şi-i dispăruse cu totul aerul triumfător şi fericit din iarnă. Bărbatul pe care-1 iubea o părăsise şi Ingrid purta acum, în adâncul de purpură al trupului ei, un pacheţel de foiţe embrionare pliate complicat. Mai mult nu putu să-i spună. Lacrimile îi şiro-iau pe toată faţa. „Vino!", îi strigă isteric, des-cheindu-şi bluza cu degete tremurătoare. „Ce-mi pasă de el? Cine e el ca să-mi pese?" Victor se ridică şi se-ndreptă către uşă, fără să mai vadă cum Ingrid se prăbuşeşte, cu sânii goi, pe pat, cum muşcă perna umplând-o de salivă, cum se zbate, cum zgârie cu unghiile cearşaful.
Ajuns acasă, băiatul stătu multă vreme la fe¬reastră. Privea calcanul casei de vizavi, coşco¬vit şi bătrân, ce abia se mai ţinea în picioare, prins cu scoabe ruginite. O lumină galbenă se-ntindea în toată curtea interioară. „Ingrid", spuse, cu fruntea sprijinită de geam. După o vreme se aşeză la masa lui încărcată de cărţi. Luă o foaie mare dintr-un bloc de desen şi scri¬se pe spatele ei „Te iubesc, Ingrid". O plie şi o-mpături, tot mai mărunt şi mai complicat, până ce lucruşorul ascuţit, încă de nerecunos-cut, îi umplu palmele amândouă. Suflă din răsputeri în orificiul său, până când capul dră-cuşorului şi coarnele lui ascuţite, şi limba ivin-du-se batjocoritoare din bot se umflară brusc, şi Victor ţinea acum în mâini cel mai mare diavol de hârtie pe care-1 făcuse vreodată. Deschise trusa de acuarele şi, cu o răbdare maniacală, se apucă să-1 picteze în stacojiu, să-i facă ochi negri, hipnotici şi interiorul gurii de purpu¬ră. Coarnele i le vopsi în negru strălucitor. Un strop de lacrimă atinse însă una dintre ele, de¬colorând-o. Băiatul scoase din sertar punga de hârtie cu mărunţii dinţi sidefii, propriii lui dinţi de copil, şi-i lipi, în două şiruri ordonate, pe fălcile diavolului. Rămaseră, privindu-se-n ochi, Victor şi diavolul de hârtie, până ce asfinţitul îşi prelungi limbile de flacără în odaie.

joi, 2 iunie 2011

Scrisoare catre ego.



Si iata-ma aici, pentru a nu stiu cata oara. In fata foii albe de care m-am ferit atat de mult, dar in zadar.

Am incercat sa-i multumesc pe toti, dar mi-am dat seama ca singura persoana care trebuie multumita sunt chiar eu. Da, eu. Si habar n-aveam ca e atat de greu sa te multumesti pe tine.
Sunt ca un puzzle - imi lipseste o piesa, poate cea mai importanta si nu stiu unde pot s-o gasesc. Trebuie sa aflu, scumpule, trebuie.
Unii spuneau ca e greu sa te maturizezi, dar cine ii credea? Le radeam in fata, cu aerul meu increzator. Uite-ma acum - la granita dintre copil si adult. Unde ma indrept? Pe unde sa o iau? De ce nimeni nu mi-a desenat calea? De ce nimeni nu s-a gandit sa-mi dea o harta, sa ma descurc mai usor?

Si-mi vine sa-mi fac sufletul bucati - bucatele, de frica sa nu-l pierd. E prea mare pentru mine si simt nevoia sa-l impart, sa-l rup. Si totul parca mi-e strain. Parca nu mi-am mai vazut niciodata reflexia in olginda, pana acum. Ochii imi stralucesc mereu, dar niciodata din acelasi motiv. Ah, cat as vrea sa descopar ce se intampla...
Stii prea bine - singura bogatie a mea e mintea.

Ai observat ca numele ne seamana, Ego nemernic? Primele doua litere se iau de maini si danseaza atat de frenetic incat uita care le e locul. Marele "G" e inlocuit de marsavul "E" al tau si astfel ma domini.
Pana imi adun iar fiinta intr-un tot unitar, raman a ta.

Cu drag,
Geo.

Quotes.





Chiar am încercat să fiu un domn în toată povestea asta. Dar acum, vreau să ieşi naibii afară. Să te las să-mi scapi a fost cea mai mare greşeală pe care am făcut-o. A fost cel mai dureros lucru din viaţa mea, iar eu sunt un tip care a suportat 82 de operaţii. Rezistenţa mea la durere e destul de mare. Vreau să ieşi. Eu nu sunt prietenul tău cel mai bun. Eu nu sunt obiectul tău reconfortant. Sunt un bărbat îndrăgostit de tine care te-a condus în braţele unui nesuferit de cavaler călare. Aşa că du-te! Şi te rog, pentru Dumnezeu, lasă-mă-n pace!

Întotdeauna am fost de părere că aş fi mai fericită singură. Aş avea munca şi prietenii. Dar să fie cineva în viaţa mea tot timpul? Prea mult efort, nu merită.
E un motiv pentru care am spus că aş fi fost fericită singură. Nu din cauza că credeam cu adevărat că aş fi fericită singură... Dar credeam că dacă aş fi iubit pe cineva şi apoi s-ar fi sfârşit... n-aş fi reuşit să supravieţuiesc. E mai simplu să fii singur. Ce te faci dacă afli că ai nevoie de iubire, ca apoi să rămâi fără ea? Dacă îţi place şi te bazezi pe ea? Dacă îţi construieşti toată viaţa în jurul ei şi apoi totul se destramă? Poţi să trăieşti cu aşa o durere? Pierderea iubirii e ca pierderea unui organ. E ca moartea. Singura diferenţă e că moartea se sfârşeşte, dar asta... poate continua la nesfârşit.

[Grey's Anatomy]

Randuri, ganduri.




Arşiţa topeşte îngheţata copiilor, iar pe mine mă face să-mi prind părul în coc. O aştept pe E. şi ascult zumzetul oraşului. E cald, iar lumea a reînviat.
Tipul cu ochelari stă lângă blonda înaltă, pe o bancă de pe mijlocul drumului. Coardele chit
ă
rii zdrăngăne încet, iar eu recunosc melodia după primele acorduri.
" Ah, dragule! Asta e melodia ta."
Sorb fiecare cuvânt cântat de el, fiecare notă. Dacă ai ştii măcar cât de ciudat mă simt acum. Ca o carte pe raftul unei biblioteci - nu ştie cine va fi cel care o va lua acasă. Şi n-ai de unde să aflii, pentru că iar sunt prea laşă ca să ies din carapacea mea.
Şi melodia se termină, oamenii roiesc în jurul meu, dar nimeni nu-l bagă în seamă pe tânărul cu ochelari. Şi îmi dau seama că unii avem noroc, iar alţii nu.

Hai, dragule, spune-mi - sunt norocoasă dacă te-am ales pe tine?

Irene.





Ochii mici, ca doi carbuni, ma fixeaza si acum. Zambetul ii dispare usor de pe fata, iar lacrimile din ochii mei se transfera in ai ei.
- Glumesti, nu?
- Irina, ti se pare c-as glumi cu asta?
- Da, ai dreptate, dar...
Nu continua propozitia. Nu e nevoie - oricum stiu ce vrea sa-mi zica.
- Si mai ziceai de mine ca ma consum prea mult.
Radem, dar stim ca undeva, in suflet poate, nu facem asta cu adevarat.
*
Ii aud respiratia in ceafa cand e nervoasa. Ii vad zambetul de pe chip cand o impaca, dar niciodata nu ii inteleg sentimentele. Nu se da de gol - trebuie doar sa ghicesc. Si acum e usor. Acum.
- Si cine a vrut asta? intreaba vocea groasa din stanga mea.
- Ea a vrut, ma! Ea a vrut! ridica ea tonul si simt cum imi ia apararea. Discutie inchisa. Un "multumesc" ar fi de ajuns, dar nu valoreaza nimic pentru ea, asa ca nu-l mai zic nici pe ala.
*
Nu m-a imbratisat niciodata - nici macar cand am avut nevoie. Nu m-a intrebat niciodata daca mi-e bine. Dar ce rost ar avea?

Ca si cum ai pune o rama ieftina unei picturi reusite.

Dad. love.



Stătea pe un scaun, cu mine în spate. Faţa, brăzdată de riduri, îl dădea de gol că nu a fost un copil al norocului, dar ochii de culoarea mierii îi trădau blândeţea ce îi umple sufletul.
"Era al doilea an în care dădeam la Universitate. Stăteam la examene cu ceasul pe bancă şi mă grăbeam să scriu mai repede ca să nu pierd trenul înapoi spre Medgidia. Altul nu aveam până seara.
Şi nu l-am luat nici a două oară, crezi? Decanul mă întreba de contestaţii, dar eu eram doar curios de ce notele mele erau mici, când eu scriam mai tot.
<< Scrii caligrafic? >>
<< Ce treabă are scrisul cu asta? >>
<< Păi are. Pot să-ţi scadă 1,5 din notă doar din cauza lui. >>
<< Şi eu tot nu văd legătura... Oricum, m-am lămurit. Degeaba, acum nu-mi pot schimba scrisul, dar pot să las baltă istoria... >>
Şi asta a fost - m-am ratat. Nu spun că n-am intrat doar din cauza scrisului, dar a contribuit în mare parte şi el.
Revenind, mie nu mi-a plăcut Bucureştiul pe timpul ăla, dar acum... Cred că dacă aş merge, n-aş ştii cum să fug mai repede."
Spune asta, răsuflă adânc şi tăcerea obişnuită se reinstalează între noi doi. Mă gândesc cât de frumos ar fi fost dacă tata ar fi studiat acolo, dar eu nu aş fi ştiut niciodată pentru că nu eram în planul lui pe atunci.
Aşa că, mai bine aici - cu marea în spate şi cu o copilă bălaie cu ochii tăi.

miercuri, 4 mai 2011

Plumb.



Plumb

Dormeau adînc sicriele de plumb, 
Şi flori de plumb şi funerar vestmînt -
Stam singur in cavou... şi era vînt...
Şi scîrţîiau coroanele de plumb. 

Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb... şi-am inceput să-l strig -
Stam singur lîngă mort... şi era frig.. 
Şi-i atîrnau aripile de plumb.
 
 
Copyright © Shout.
Blogger Theme by BloggerThemes Design by Diovo.com