Scrisoare catre ego.

Si iata-ma aici, pentru a nu stiu cata oara. In fata foii albe de care m-am ferit atat de mult, dar in zadar.

Am incercat sa-i multumesc pe toti, dar mi-am dat seama ca singura persoana care trebuie multumita sunt chiar eu. Da, eu. Si habar n-aveam ca e atat de greu sa te multumesti pe tine.

Sunt ca un puzzle - imi lipseste o piesa, poate cea mai importanta si nu stiu unde pot s-o gasesc. Trebuie sa aflu, scumpule, trebuie.

Unii spuneau ca e greu sa te maturizezi, dar cine ii credea? Le radeam in fata, cu aerul meu increzator. Uite-ma acum - la granita dintre copil si adult. Unde ma indrept? Pe unde sa o iau? De ce nimeni nu mi-a desenat calea? De ce nimeni nu s-a gandit sa-mi dea o harta, sa ma descurc mai usor?

Si-mi vine sa-mi fac sufletul bucati - bucatele, de frica sa nu-l pierd. E prea mare pentru mine si simt nevoia sa-l impart, sa-l rup. Si totul parca mi-e strain. Parca nu mi-am mai vazut niciodata reflexia in olginda, pana acum. Ochii imi stralucesc mereu, dar niciodata din acelasi motiv. Ah, cat as vrea sa descopar ce se intampla...

Stii prea bine - singura bogatie a mea e mintea.

Ai observat ca numele ne seamana, Ego nemernic? Primele doua litere se iau de maini si danseaza atat de frenetic incat uita care le e locul. Marele "G" e inlocuit de marsavul "E" al tau si astfel ma domini.

Pana imi adun iar fiinta intr-un tot unitar, raman a ta.

Cu drag,

Geo.

Quotes.

Chiar am încercat să fiu un domn în toată povestea asta. Dar acum, vreau să ieşi naibii afară. Să te las să-mi scapi a fost cea mai mare greşeală pe care am făcut-o. A fost cel mai dureros lucru din viaţa mea, iar eu sunt un tip care a suportat 82 de operaţii. Rezistenţa mea la durere e destul de mare. Vreau să ieşi. Eu nu sunt prietenul tău cel mai bun. Eu nu sunt obiectul tău reconfortant. Sunt un bărbat îndrăgostit de tine care te-a condus în braţele unui nesuferit de cavaler călare. Aşa că du-te! Şi te rog, pentru Dumnezeu, lasă-mă-n pace!

Întotdeauna am fost de părere că aş fi mai fericită singură. Aş avea munca şi prietenii. Dar să fie cineva în viaţa mea tot timpul? Prea mult efort, nu merită.

E un motiv pentru care am spus că aş fi fost fericită singură. Nu din cauza că credeam cu adevărat că aş fi fericită singură... Dar credeam că dacă aş fi iubit pe cineva şi apoi s-ar fi sfârşit... n-aş fi reuşit să supravieţuiesc. E mai simplu să fii singur. Ce te faci dacă afli că ai nevoie de iubire, ca apoi să rămâi fără ea? Dacă îţi place şi te bazezi pe ea? Dacă îţi construieşti toată viaţa în jurul ei şi apoi totul se destramă? Poţi să trăieşti cu aşa o durere? Pierderea iubirii e ca pierderea unui organ. E ca moartea. Singura diferenţă e că moartea se sfârşeşte, dar asta... poate continua la nesfârşit.

[Grey's Anatomy]

Randuri, ganduri.

Arşiţa topeşte îngheţata copiilor, iar pe mine mă face să-mi prind părul în coc. O aştept pe E. şi ascult zumzetul oraşului. E cald, iar lumea a reînviat.

Tipul cu ochelari stă lângă blonda înaltă, pe o bancă de pe mijlocul drumului. Coardele chit

ă

rii zdrăngăne încet, iar eu recunosc melodia după primele acorduri.

" Ah, dragule! Asta e melodia ta."

Sorb fiecare cuvânt cântat de el, fiecare notă. Dacă ai ştii măcar cât de ciudat mă simt acum. Ca o carte pe raftul unei biblioteci - nu ştie cine va fi cel care o va lua acasă. Şi n-ai de unde să aflii, pentru că iar sunt prea laşă ca să ies din carapacea mea.

Şi melodia se termină, oamenii roiesc în jurul meu, dar nimeni nu-l bagă în seamă pe tânărul cu ochelari. Şi îmi dau seama că unii avem noroc, iar alţii nu.

Hai, dragule, spune-mi - sunt norocoasă dacă te-am ales pe tine?

Irene.

Ochii mici, ca doi carbuni, ma fixeaza si acum. Zambetul ii dispare usor de pe fata, iar lacrimile din ochii mei se transfera in ai ei.

- Glumesti, nu?

- Irina, ti se pare c-as glumi cu asta?

- Da, ai dreptate, dar...

Nu continua propozitia. Nu e nevoie - oricum stiu ce vrea sa-mi zica.

- Si mai ziceai de mine ca ma consum prea mult.

Radem, dar stim ca undeva, in suflet poate, nu facem asta cu adevarat.

*

Ii aud respiratia in ceafa cand e nervoasa. Ii vad zambetul de pe chip cand o impaca, dar niciodata nu ii inteleg sentimentele. Nu se da de gol - trebuie doar sa ghicesc. Si acum e usor. Acum.

- Si cine a vrut asta? intreaba vocea groasa din stanga mea.

- Ea a vrut, ma! Ea a vrut! ridica ea tonul si simt cum imi ia apararea. Discutie inchisa. Un "multumesc" ar fi de ajuns, dar nu valoreaza nimic pentru ea, asa ca nu-l mai zic nici pe ala.

*

Nu m-a imbratisat niciodata - nici macar cand am avut nevoie. Nu m-a intrebat niciodata daca mi-e bine. Dar ce rost ar avea?

Ca si cum ai pune o rama ieftina unei picturi reusite.

Dad. love.

Stătea pe un scaun, cu mine în spate. Faţa, brăzdată de riduri, îl dădea de gol că nu a fost un copil al norocului, dar ochii de culoarea mierii îi trădau blândeţea ce îi umple sufletul.

"Era al doilea an în care dădeam la Universitate. Stăteam la examene cu ceasul pe bancă şi mă grăbeam să scriu mai repede ca să nu pierd trenul înapoi spre Medgidia. Altul nu aveam până seara.

Şi nu l-am luat nici a două oară, crezi? Decanul mă întreba de contestaţii, dar eu eram doar curios de ce notele mele erau mici, când eu scriam mai tot.

<< Scrii caligrafic? >>

<< Ce treabă are scrisul cu asta? >>

<< Păi are. Pot să-ţi scadă 1,5 din notă doar din cauza lui. >>

<< Şi eu tot nu văd legătura... Oricum, m-am lămurit. Degeaba, acum nu-mi pot schimba scrisul, dar pot să las baltă istoria... >>

Şi asta a fost - m-am ratat. Nu spun că n-am intrat doar din cauza scrisului, dar a contribuit în mare parte şi el.

Revenind, mie nu mi-a plăcut Bucureştiul pe timpul ăla, dar acum... Cred că dacă aş merge, n-aş ştii cum să fug mai repede."

Spune asta, răsuflă adânc şi tăcerea obişnuită se reinstalează între noi doi. Mă gândesc cât de frumos ar fi fost dacă tata ar fi studiat acolo, dar eu nu aş fi ştiut niciodată pentru că nu eram în planul lui pe atunci.

Aşa că, mai bine aici - cu marea în spate şi cu o copilă bălaie cu ochii tăi.