Compromisuri - a treia parte.

Părul Emei îmi mângâie faţa şi îi pot ghici zâmbetul de pe buze chiar dacă sunt la graniţa dintre vis şi realitate.

- Prea mult gin pentru mine,nu-i aşa? o întreb cu vocea mea de îngeraş.

- Ana, tu ar trebui să înveţi să-ţi impui o limită. Ştii, nu o să fiu pentru totdeauna aici, lângă tine, să-ţi spun când trebuie să te opreşti.
Asta e Ema: mai ceva ca mama. Dar oricât m-ar cicăli eu o iubesc. E sora pe care nu am avut-o niciodată, dar pe care mereu mi-am dorit-o.
*
Dubiţa mi se pare prea mică în comparaţie cu maşina tatei.
-Ema, nu-i aşa că... Băieţi, unde e Ema?
Nu primesc niciun răspuns, dar nu e nevoie: îl cunosc deja. Ema s-a decis să-şi ia soarta în braţe şi să nu îi mai dea drumul. Chiar mă întrebam cât mai are de gând să stea pe lângă mine şi să lase timpul să i se scurgă printre degete. Uneori e atât de fricoasă încât mă întreb de ce mai suntem prietene. Nu semănăm deloc - începând de la culoarea părului şi terminând cu prăjitura preferată. Ema e cea drăguţă, care îţi sare mereu în ajutor, în timp ce eu... ei bine, eu sunt fata care crede că regulile sunt făcute pentru a fi încălcate.
*
Soarele îşi face apariţia timid pe bolta cerească. Am coborât uşor din dubiţă ca să nu-i trezesc pe băieţi. Trebuie să o sun pe Ema să-i spun că sunt bine şi că mă duc acasă. Pe ecarnul iPhone-ului îmi apare numele ei. Aştept să se facă legătura, dar închid imediat. Nu mai e nevoie. Ema e în faţa mea pe scările de la metrou. Şi nu e singură...
- Hei! Când aveaţi de gând să-mi spuneţi şi mie? Mi-am făcut griji! strig către ei şi o zăresc pe Ema zâmbind.

Misiune îndeplinită. Ema e fericită acum, dar cu mine ce se întâmplă?