Izzie.

Toată lumea e grăbită. Toţi încearcă să salveze vieţi, toţi se zbat să iasă la suprafaţă. Dar pentru ea, pentru ea cine luptă?
Scaunele de lângă mine sunt goale, dar n-am curajul să mă duc să o văd. Vreau să mi-o închipui cu zâmbetul pe buze, vreau să-mi imaginez ochii ei plini de lumină, cum erau înainte. Şi părul ei auriu cum se mişcă în bătaia vântului. Aşa vreau să mi-o închipui. Nu într-un pat cu cearceafuri albe.
Am faţa uscată, iar mâinile îmi sunt reci. Bianca vine din oră-n oră să mă întrebe dacă am mers să o văd. Degeaba. Doar ştie că nu o să intru acolo în veci. Am renunţat să-mi fac planuri din secunda în care au internat-o. Şi când mă gândesc că acum o săptămână totul era perfect. Mă ia ameţeala când mă gândesc cum ni se pot schimba vieţile într-o secundă. Am renunţat să mai lupt când ea mi-a spus că există cinci la sută şanse să fie cu mine şi peste un an.
*
Cod albastru. Închid ochii şi îmi închipui ziua de mâine. La fel. Tot în spitalul ăsta încercând să salvez oamenii.
Andrei se aşează lângă mine şi îmi întinde o cafea.
- Stai calm. Nu e ea.
*
Alerg până la camera 57 şi deschid cu putere uşa. Cearceaful e deranjat, iar pe marginea patului e deschisă cartea pe care o citea. Te rog, spune-mi că nu am venit prea târziu.
*
O durere îmi sfâşie corpul. Iau loc pe un scaun şi încerc să mă liniştesc. Uşile de la sala de operaţii se deschid, iar Bianca se pune în faţa mea.
- E bine acum, e bine.
- Poate că avem nevoie să fim puţin daţi peste cap, ca să mergem mai departe.