Caietul îmi alunecă de pe genunchi, dar sunt prea obosită ca să-l ridic. Ca să mă lupt. Nu pot să-mi dau seama cât este ceasul pentru că nu am ochelarii - lacrimile mi-ar fi picurat oricum pe lentile, aşa că degeaba.
Uşa scârţâie uşor şi îi aud paşii care îl conduc spre scaunul meu. Stau cu faţa în continuare îndreptată spre fereastră şi mă prefac că nu i-am simţit făptura care se plimbă prin cameră.
Porneşte radioul pentru că ştie că liniştea nu face bine niciodată.
You know that I could use somebody
You know that I could use somebody
- ... aşa cum ai făcut tu.
- Poftim? Lia, ai spus ceva?
- Nu, nimic.
- Hmm, se pare că ai un deja-vu, nu-i aşa scumpo?
Îmi ridic privirea din podea şi îl privesc în ochi - e prima oară când nu mai am de gând să mă las călcată în picioare.
- Nu, dragule. Doar trecutul care îmi joacă iar feste.
Şi zâmbetul trufaş îi dispare de pe buze pentru că ştie exact la ce mă refer.







