Compromisuri.

Urmele de buze de pe parbrizul maşinii mele nu m-au impresionat. Pur şi simplu am lăsat-o pe Corina acolo şi am plecat. Nu-mi pasă că e noapte şi că e la marginea oraşului; sunt convins că îl va suna pe fraierul ăla de Andrei şi va rezolva problema.

Am fost un cretin şi nu mi-e greu s-o recunosc. Nu trebuia să o las pe Ema să plece fără ca măcar să ştie ce simt pentru ea. Trebuia să o trag de braţ şi să îi strig că... că o iubesc. Oh, mi-e atât de greu să recunosc asta. Întotdeauna am fost cel care lasă lucrurile să meargă de la sine şi m-am cam săturat de faza asta. E timpul să îmi iau soarta în propriiile mâini că doar nu sunt un inapt, nu? Îmi caut jacheta pe bancheta maşinii, dar nu e. Doamne, i-am dat-o Emei. Şi mobilul meu e în buzunarul ei... Deci tot ce trebuie să fac e să o sun şi să-mi cer scuze că am lăsat-o baltă. Pun pariu că mă crede deja un tâmpit deşi ne-am cunoscut abia acum 2 ore.
*
Trag pe dreapta şi bag moneda de 25 de cenţi în telefon. Formez numărul şi aştept să-i aud vocea.
-Bună, acesta e telefonul lui Rareş, dar momentan nu e aici. Dacă ai ceva important de spus îmi poţi spune mie şi eu îi voi transmite. Dar dacă e ceva de notat, să ştii că e ziua ta ghinionistă pentru că nu am...
-Salut, Ema! Sunt... ăăăă sunt Rareş. Te rog, spune-mi că nu ai plecat din oraş.
-Sunt la interectia străzilor 4 şi 9.
-Rămâi acolo, vin imediat, ok?
-Bine, dar grăbeşte-te. Simt că îmi pierd răbdarea.
*
Deschid uşa şi o zăresc în colţul din dreapta. Buclele ei saltă uşor când întoarce capul, iar ochii de un verde intens mă fixează. Oh, e atât de frumoasă, iar eu deja nu-mi găsesc cuvintele. Cred că e ziua mea norocoasă pentru că e singură.
*
Coborâm din metrou şi ne îndreptăm spre scările rulante. Nu e nimeni la ora asta pe aici, dar nu mă deranjează. Mi-a transpirat mână, dar se pare că Ema nu observă asta şi nu-mi dă drumul. Îmi fac curaj şi mă aplec spre ea. Buzele ei au gust de cireşe, iar eu ador cireşele.