Irene.

Ochii mici, ca doi carbuni, ma fixeaza si acum. Zambetul ii dispare usor de pe fata, iar lacrimile din ochii mei se transfera in ai ei.

- Glumesti, nu?

- Irina, ti se pare c-as glumi cu asta?

- Da, ai dreptate, dar...

Nu continua propozitia. Nu e nevoie - oricum stiu ce vrea sa-mi zica.

- Si mai ziceai de mine ca ma consum prea mult.

Radem, dar stim ca undeva, in suflet poate, nu facem asta cu adevarat.

*

Ii aud respiratia in ceafa cand e nervoasa. Ii vad zambetul de pe chip cand o impaca, dar niciodata nu ii inteleg sentimentele. Nu se da de gol - trebuie doar sa ghicesc. Si acum e usor. Acum.

- Si cine a vrut asta? intreaba vocea groasa din stanga mea.

- Ea a vrut, ma! Ea a vrut! ridica ea tonul si simt cum imi ia apararea. Discutie inchisa. Un "multumesc" ar fi de ajuns, dar nu valoreaza nimic pentru ea, asa ca nu-l mai zic nici pe ala.

*

Nu m-a imbratisat niciodata - nici macar cand am avut nevoie. Nu m-a intrebat niciodata daca mi-e bine. Dar ce rost ar avea?

Ca si cum ai pune o rama ieftina unei picturi reusite.