Stătea pe un scaun, cu mine în spate. Faţa, brăzdată de riduri, îl dădea de gol că nu a fost un copil al norocului, dar ochii de culoarea mierii îi trădau blândeţea ce îi umple sufletul.
"Era al doilea an în care dădeam la Universitate. Stăteam la examene cu ceasul pe bancă şi mă grăbeam să scriu mai repede ca să nu pierd trenul înapoi spre Medgidia. Altul nu aveam până seara.
Şi nu l-am luat nici a două oară, crezi? Decanul mă întreba de contestaţii, dar eu eram doar curios de ce notele mele erau mici, când eu scriam mai tot.
<< Scrii caligrafic? >>
<< Ce treabă are scrisul cu asta? >>
<< Păi are. Pot să-ţi scadă 1,5 din notă doar din cauza lui. >>
<< Şi eu tot nu văd legătura... Oricum, m-am lămurit. Degeaba, acum nu-mi pot schimba scrisul, dar pot să las baltă istoria... >>
Şi asta a fost - m-am ratat. Nu spun că n-am intrat doar din cauza scrisului, dar a contribuit în mare parte şi el.
Revenind, mie nu mi-a plăcut Bucureştiul pe timpul ăla, dar acum... Cred că dacă aş merge, n-aş ştii cum să fug mai repede."
Spune asta, răsuflă adânc şi tăcerea obişnuită se reinstalează între noi doi. Mă gândesc cât de frumos ar fi fost dacă tata ar fi studiat acolo, dar eu nu aş fi ştiut niciodată pentru că nu eram în planul lui pe atunci.
Aşa că, mai bine aici - cu marea în spate şi cu o copilă bălaie cu ochii tăi.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu