Compromisuri - a treia parte.

Părul Emei îmi mângâie faţa şi îi pot ghici zâmbetul de pe buze chiar dacă sunt la graniţa dintre vis şi realitate.

- Prea mult gin pentru mine,nu-i aşa? o întreb cu vocea mea de îngeraş.

- Ana, tu ar trebui să înveţi să-ţi impui o limită. Ştii, nu o să fiu pentru totdeauna aici, lângă tine, să-ţi spun când trebuie să te opreşti.
Asta e Ema: mai ceva ca mama. Dar oricât m-ar cicăli eu o iubesc. E sora pe care nu am avut-o niciodată, dar pe care mereu mi-am dorit-o.
*
Dubiţa mi se pare prea mică în comparaţie cu maşina tatei.
-Ema, nu-i aşa că... Băieţi, unde e Ema?
Nu primesc niciun răspuns, dar nu e nevoie: îl cunosc deja. Ema s-a decis să-şi ia soarta în braţe şi să nu îi mai dea drumul. Chiar mă întrebam cât mai are de gând să stea pe lângă mine şi să lase timpul să i se scurgă printre degete. Uneori e atât de fricoasă încât mă întreb de ce mai suntem prietene. Nu semănăm deloc - începând de la culoarea părului şi terminând cu prăjitura preferată. Ema e cea drăguţă, care îţi sare mereu în ajutor, în timp ce eu... ei bine, eu sunt fata care crede că regulile sunt făcute pentru a fi încălcate.
*
Soarele îşi face apariţia timid pe bolta cerească. Am coborât uşor din dubiţă ca să nu-i trezesc pe băieţi. Trebuie să o sun pe Ema să-i spun că sunt bine şi că mă duc acasă. Pe ecarnul iPhone-ului îmi apare numele ei. Aştept să se facă legătura, dar închid imediat. Nu mai e nevoie. Ema e în faţa mea pe scările de la metrou. Şi nu e singură...
- Hei! Când aveaţi de gând să-mi spuneţi şi mie? Mi-am făcut griji! strig către ei şi o zăresc pe Ema zâmbind.

Misiune îndeplinită. Ema e fericită acum, dar cu mine ce se întâmplă?

Compromisuri - a doua parte.

Ana e atât de drăguţă când doarme cu capul pe picioarele mele. Pot să pun pariu că în visele ei totul e roz şi minunat. La fel ca ea. Dintre noi două ea e cea specială, cea care are nevoie de protecţie şi de iubire. Eu sunt doar "de umplutură".

Dubiţa ne mişcă din dreapta-n stânga şi viceversa, dar Ana doarme adânc şi nu-mi fac probleme în privinţa ei.
-Băieţi, aveţi voi grijă de Ana până mă întorc eu?
Trebuie să mă eliberez de toţi. De Ana, de Dan şi chiar de Rareş.
*
Semaforul arată culoarea verde, dar eu nu am voinţa necesară să traversez strada şi să iau autobuzul. Am nevoie de o pauză şi sunt norocoasă pentru că e un local exact în spatele meu. Mi-e tare poftă de o porţie de spaghete.
Aştept liniştită să vină cineva să mă bage în seamă, iar liniştea mi-e întreruptă de o melodie cunoscută. Şi culmea e că îmi vibrează ceva în buzunarul jachetei. Sunt sigură că telefonul meu e acasă, dar... oh, nu! Rareş şi-a uitat telefonul la mine.
- Da?
*
Şi iată-ne iar aici, pe scările de la metrou unde ne-am cunoscut. Eu fără Dan, el fără Corina. În ochii lui albaştrii pot vedea prin tot ce a trecut doar ca să fie alături de mine. Aş fi o ipocrită dacă aş spune că a fost uşor. Viaţa nu e niciodată uşoară, iar noi nu facem excepţie.

Compromisuri.

Urmele de buze de pe parbrizul maşinii mele nu m-au impresionat. Pur şi simplu am lăsat-o pe Corina acolo şi am plecat. Nu-mi pasă că e noapte şi că e la marginea oraşului; sunt convins că îl va suna pe fraierul ăla de Andrei şi va rezolva problema.

Am fost un cretin şi nu mi-e greu s-o recunosc. Nu trebuia să o las pe Ema să plece fără ca măcar să ştie ce simt pentru ea. Trebuia să o trag de braţ şi să îi strig că... că o iubesc. Oh, mi-e atât de greu să recunosc asta. Întotdeauna am fost cel care lasă lucrurile să meargă de la sine şi m-am cam săturat de faza asta. E timpul să îmi iau soarta în propriiile mâini că doar nu sunt un inapt, nu? Îmi caut jacheta pe bancheta maşinii, dar nu e. Doamne, i-am dat-o Emei. Şi mobilul meu e în buzunarul ei... Deci tot ce trebuie să fac e să o sun şi să-mi cer scuze că am lăsat-o baltă. Pun pariu că mă crede deja un tâmpit deşi ne-am cunoscut abia acum 2 ore.
*
Trag pe dreapta şi bag moneda de 25 de cenţi în telefon. Formez numărul şi aştept să-i aud vocea.
-Bună, acesta e telefonul lui Rareş, dar momentan nu e aici. Dacă ai ceva important de spus îmi poţi spune mie şi eu îi voi transmite. Dar dacă e ceva de notat, să ştii că e ziua ta ghinionistă pentru că nu am...
-Salut, Ema! Sunt... ăăăă sunt Rareş. Te rog, spune-mi că nu ai plecat din oraş.
-Sunt la interectia străzilor 4 şi 9.
-Rămâi acolo, vin imediat, ok?
-Bine, dar grăbeşte-te. Simt că îmi pierd răbdarea.
*
Deschid uşa şi o zăresc în colţul din dreapta. Buclele ei saltă uşor când întoarce capul, iar ochii de un verde intens mă fixează. Oh, e atât de frumoasă, iar eu deja nu-mi găsesc cuvintele. Cred că e ziua mea norocoasă pentru că e singură.
*
Coborâm din metrou şi ne îndreptăm spre scările rulante. Nu e nimeni la ora asta pe aici, dar nu mă deranjează. Mi-a transpirat mână, dar se pare că Ema nu observă asta şi nu-mi dă drumul. Îmi fac curaj şi mă aplec spre ea. Buzele ei au gust de cireşe, iar eu ador cireşele.

Maybe if my heart stops beating.

Marţi, 13 martie 2012

Aburul se ridică din cana mea de ceai, iar blocul de vizavi se dărâmă încet, dar sigur. Probabil e doar o iluzie optică din cauza dioptriilor mele, dar nu vreau să mă risc.

Ultimii fulgi de nea s-au topit înaintea zile mele, aşa că mă pot considera fericită. Telefonul îmi vibrează pe masă şi cred că e deja al şaselea apel pierdut. El probabil presimte că deja viaţă a terminat cu mine. Şi în curând aşa va fii.

"Sunt bine. Încă. Dar nu ştiu pentru cât timp".

Şi aşa şi este; simt cum parchetul oscilează sub tălpile mele. Marţi, 13. O coincidenţă sau nu? Niciodată nu am crezut în chestiile de genul, apropo.

Labirint.

Ceasul ticăie. Ioana stă în faţa mea şi bate din picior. Ca şi cum ar aştepta ceva. Şi chiar aşteaptă... caracterizarea care întârzie să apară.

Ce pot să spun despre ea? Abia am făcut patru şedinţe şi nici măcar nu ştiu care e culoarea ei preferată.

Pleoapele îi clipesc cu fiecare mişcare pe care o fac. Urmăreşte secundarul pe cadranul de pe perete şi mai că nu-l arde din priviri. De parcă el ar fi duşmanul ei cel mai mare...

Impulsivă. Primul cuvânt.

Ţin minte cum mi-a vărsat paharul cu apă pe covor când nu i-am dat dreptate.

Isterică. Al doilea cuvânt.

Mereu se aprinde din nimicuri. Ca o oală sub presiune. Când se adună prea multe sentimente/responsabilităţi pe sufletul ei, cedează.

Pasionată. Următorul cuvânt.

Ţin minte cu câtă ardoare mi-a vorbit de prima ei dragoste. De primul ei sărut. Şi chiar şi de prima ei dezamăgire.

Asta nu duce nicăieri. Şi deşi mi-e greu s-o recunosc eu nu sunt terapeutul ei. Eu nu sunt "persoana" ei. Eu sunt un nimeni. Şi nu mă deranjează când o spun.

Îmi ridic ochii din caiet şi rup foaia. Ioana se uită cu ochii ei mici la mine şi îşi aranjează o şuviţă. Îmi zâmbeşte, dar o cunosc bine şi ştiu că e nervoasă.

-Te aştepţi să spun că totul e bine? Aş fi mai nebun decât tine dacă aş face-o şi tu ştii prea bine asta.

- Eşti un distrus, Radule. Dar eu te vreau aşa. Distrus şi nefericit. La fel ca mine...

Izzie.

Toată lumea e grăbită. Toţi încearcă să salveze vieţi, toţi se zbat să iasă la suprafaţă. Dar pentru ea, pentru ea cine luptă?
Scaunele de lângă mine sunt goale, dar n-am curajul să mă duc să o văd. Vreau să mi-o închipui cu zâmbetul pe buze, vreau să-mi imaginez ochii ei plini de lumină, cum erau înainte. Şi părul ei auriu cum se mişcă în bătaia vântului. Aşa vreau să mi-o închipui. Nu într-un pat cu cearceafuri albe.
Am faţa uscată, iar mâinile îmi sunt reci. Bianca vine din oră-n oră să mă întrebe dacă am mers să o văd. Degeaba. Doar ştie că nu o să intru acolo în veci. Am renunţat să-mi fac planuri din secunda în care au internat-o. Şi când mă gândesc că acum o săptămână totul era perfect. Mă ia ameţeala când mă gândesc cum ni se pot schimba vieţile într-o secundă. Am renunţat să mai lupt când ea mi-a spus că există cinci la sută şanse să fie cu mine şi peste un an.
*
Cod albastru. Închid ochii şi îmi închipui ziua de mâine. La fel. Tot în spitalul ăsta încercând să salvez oamenii.
Andrei se aşează lângă mine şi îmi întinde o cafea.
- Stai calm. Nu e ea.
*
Alerg până la camera 57 şi deschid cu putere uşa. Cearceaful e deranjat, iar pe marginea patului e deschisă cartea pe care o citea. Te rog, spune-mi că nu am venit prea târziu.
*
O durere îmi sfâşie corpul. Iau loc pe un scaun şi încerc să mă liniştesc. Uşile de la sala de operaţii se deschid, iar Bianca se pune în faţa mea.
- E bine acum, e bine.
- Poate că avem nevoie să fim puţin daţi peste cap, ca să mergem mai departe.

Green.

Deschid sertarul şi mă uit în cutia veche. Sunt acolo - toate scrisorile pe care nu ţi le-am trimis. De parcă ar mai avea un rost...

O iau pe prima şi desfac plicul. Data din colţ e de acum 4 ani. Mă uit la următoarea care e şi mai veche şi încerc să nu mă gândesc, dar asta e atât de greu când ai un creier care funcţionează.

*

Am terminat-o de citit pe ultima şi am pierdut deja numărul. Le trântesc la locul lor în cutie şi închid sertarul. Ca şi cum nu ar există dacă le-aş abandona acolo.

Adela deschide uşă camerei şi tresar.

- Credeam că deja ai plecat.

O iau de mână şi observ că încă mai are panglica verde de la mine.

- Unde să plec? Mai are rost?